În 2007, o creștere la nivel mondial a prețurilor la produsele alimentare a generat achiziții de terenuri la scară largă.
Cu toate că o creștere a suprafețelor terenurilor cultivate a fost necesară pentru a hrăni populația aflată în creștere a lumii și a declanșat noi practici și tehnologii agricole, a condus de asemnea la degradarea mediului, la creșterea emisiilor de carbon și la amenințări pentru mijloacele de trai ale micilor fermieri.
Consecințele socio-economice și de mediu ale unor astfel de achiziții de terenuri la scară largă au fost studiate, însă efectele acestor tranzacții asupra emisiilor de carbon nu au fost cercetate, cel puțin până acum.
Într-un studiu recent publicat în revista Nature Food, o echipă de cercetători a studiat fenomenele care determină achizițiile la scară largă a suprafețelor de pământ și modalitatea prin care conversia acestora în suprafețe agricole afectează emisiile de carbon și, implicit, schimbările climatice.
„În general, descoperirile sugerează că există o modalitate rentabilă de a produce mai multe alimente, reducând în același timp emisiile de carbon din acest proces”, a declarat Chuan Liao, profesor asistent la Școala de Sustenabilitate a ASU și autor principal al studiului.
„Este nerealist să spunem că nu putem converti mai multe terenuri, având în vedere că populația lumii crește, în special în țările în curs de dezvoltare, dar trebuie totuși să reducem la minimum emisiile de carbon în timp ce urmărim dezvoltarea agricolă”, a mai subliniat Liao.
Autorii studiului au analizat țările care au fost angajate în peste 1.000 de achiziții transnaționale de terenuri. Ei au identificat trei zone geografice distincte în care au loc achiziții masive de pământ, inclusiv coasta Africii de Vest și Valea Riftului din Africa de Est, Asia de Sud-Est, Europa de Est și partea de Vest a Rusiei.
Potrivit cercetării, țările care au un deficit de terenuri arabile sunt de obicei investitori, în timp ce regiunile bogate în suprafețe de teren arabil servesc drept gazde, a explicat Liao. În mod similar, țările cu deficit de apă mai mic furnizează adesea terenuri, în timp ce țările cu deficit de apă mai mare investesc în terenuri.
Studiul prezintă, de asemenea, estimatul emisiilor de carbon de la aproape 1.500 de tranzacții de terenuri în cadrul a două scenarii de dezvoltare agricolă: practicile tradiționale vs.practicile agricole sustenabile.
Analizând aceste emisii, cercetătorii au descoperit că în cazul unui scenariu pe modelul business-as-usual, adică defrișarea întregii vegetații de pe cele 37 de milioane de hectare analizate, ar emite aproximativ 2,26 gigatone de carbon. În schimb, aplicarea practicilor sustenabile, care ar împiedica conversia terenurilor în suprafețe agricole și ar salva pădurile, ar reduce emisiile la 0,81 gigatone.
