Fosforul este esențial pentru agricultură, însă acest nutrient important al plantelor se pierde din ce în ce mai mult din solurile din întreaga lume. Cauza principală este eroziunea solului, relatează o echipă internațională de cercetare condusă de Universitatea din Basel. Studiul din revista Nature Communications arată care sunt continentele și regiunile cel mai puternic afectate.
Producția mondială de alimente depinde direct de fosfor. Cu toate acestea, acest nutrient vegetal nu este nelimitat, ci provine din rezervații geologice finite. Cât de curând ar putea fi epuizate aceste rezerve este subiectul unei dezbateri științifice. La fel de controversată este întrebarea care sunt statele care dețin rezervele rămase și dependențele politice pe care le creează acest lucru.
Cuantificare utilizând date de înaltă rezoluție
O echipă internațională de cercetare condusă de profesorul Christine Alewell a investigat care sunt continentele și regiunile din întreaga lume care suferă cea mai mare pierdere de fosfor. Cercetătorii au confruntat date globale de înaltă rezoluție spațială despre conținutul de fosfor al solurilor cu ratele locale de eroziune. Pe baza acestora, au calculat cât de mult fosfor se pierde prin eroziune în diferite țări.
O concluzie importantă a studiului este că peste 50% din pierderea globală de fosfor din agricultură este atribuită eroziunii solului. „Eroziunea joacă un rol deja cunoscut. Mărimea acestui rol nu a fost niciodată cuantificată cu acest nivel de rezoluție spațială”, explică Alewell. Anterior, experții au raportat pierderi în principal din cauza lipsei de reciclare, a deșeurilor de alimente și furaje și a gestionării defectuoase a resurselor de fosfor.
Prea puțin pe câmp, prea mult în apă
Eroziunea elimină fosforul din solurile agricole, care este transportat în zonele umede și în corpurile de apă, unde excesul de nutrienți (numit eutrofizare) dăunează comunităților de plante și animale acvatice. Cercetătorii au reușit să își valideze calculele folosind date de măsurare publicate la nivel global privind conținutul de fosfor din râuri: conținutul ridicat de fosfor din ape reflectă pierderea calculată de fosfor în solul din regiunea respectivă.
Îngrășămintele minerale pot înlocui fosforul pierdut în câmpuri, dar nu toate țările sunt în măsură să le folosească. Deși țări precum Elveția pot dezvolta soluții datorită îngrășămintelor organice și ciclurilor de fosfor potențial relativ închise în agricultură, Africa, Europa de Est și America de Sud înregistrează cele mai mari pierderi de fosfor – cu opțiuni limitate pentru rezolvarea problemei. „Este paradoxal, mai ales că Africa posedă cele mai mari depozite geologice de fosfor”, spune Alewell. „Dar fosforul extras este exportat și costă de multe ori mai mult pentru majoritatea fermierilor din țările africane decât, de exemplu, fermierii europeni”. În Europa de Est, constrângerile economice sunt, de asemenea, cel mai important factor al deficitului de fosfor.
America de Sud ar putea atenua problema cu utilizarea eficientă a îngrășămintelor organice și/sau o mai bună reciclare a reziduurilor de plante. Pe de altă parte, fermierii din Africa nu au această opțiune: Africa are prea puțin nutreț verde și prea puține ferme zootehnice pentru a înlocui îngrășămintele minerale cu gunoi de grajd și nămol, spune Alewell.
Cine va controla rezervele în viitor?
Încă nu este clar când se va epuiza exact fosforul pentru agricultura globală. Noi depozite mari au fost descoperite în urmă cu câțiva ani în Sahara Occidentală și Maroc, dar rămâne discutabil cât de accesibile sunt. În plus, China, Rusia și SUA își extind din ce în ce mai mult influența în aceste regiuni, ceea ce sugerează că ar putea controla și această resursă importantă pentru producția globală de alimente. Europa nu are practic depozite de fosfor proprii.
„95% din alimentele noastre sunt produse direct sau indirect ca urmare a creșterii plantelor în sol. Pierderea fosforului ar trebui să fie o preocupare pentru toți oamenii și societățile”, spune Alewell. Dacă țările doresc să își asigure independența față de acele state care dețin depozitele mari rămase, trebuie să caute să reducă la minimum pierderile de fosfor din soluri.
O reducere drastică a eroziunii solului este un pas major și important în direcția corectă. Administratorii de terenuri pot reduce eroziunea asigurând acoperirea solului cât mai mult timp posibil; de exemplu, prin mulcire sau prin culturi intercalate și prin cultivare adaptată topografiei – cultivarea câmpurilor transversal spre pantã sau terasare.
